4 stiluri parentale de a impune limitele. Care este stilul tău?

De-a lungul celor 6 ani de când am devenit mămică, relația cu fetițele mele a fost deseori presărată cu fel de fel de provocări picante, dar poate una dintre perioadele cele mai dificil de gestionat a fost cea în care am încercat să le învăț despre limite sau reguli.

Nu-mi doream ca prin disciplinare să-mi transform copiii în niște ființe „ascultătoare” sau „cuminți” (academic spus, nu-mi doream să obțin obediența/complianța nesănătoasă).

Am realizat că disciplinarea, dacă este făcută cum trebuie, este o unealtă prin care copilul învață abilitatea de auto-reglare, altfel spus, își ajustează propriile activități în concordanță cu normele sociale fără a fi în prezența părintelui, activități ce presupun dezvoltarea autonomiei, dar și a competenței sociale (Houck & LeCuyer-Maus, 2002).

Abilitatea de auto-reglare are un iz de complianță în ea, complianță care vine în mod natural atunci când ne focusăm pe dezvoltarea auto-reglării (și implicit a competenței sociale) și nu încercăm să disciplinăm copilul folosindu-ne de putere și control. Putem prinde doi iepuri deodată!

După ce mi-am dat seama la ce folosește disciplinarea,  în mintea mea au răsărit întrebările: „Dar oare cum îmi dau seama că merg pe drumul cel bun cu strategiile mele de disciplinare?”, „Ce comportamente specifice trebuie să urmăresc pentru a-mi da seama că fetițele mele își însușesc auto-reglarea?”.

Am răsfoit niște studii pentru a-mi da seama care sunt acele comportamente ce reflectă însușirea abilității de auto-reglare și am găsit următoarele (Houck & LeCuyer-Maus, 2002):

1. copilul are însușită complianța „sănătoasă” (inițiază sau termină activitățile în acord cu normele sociale; își ajustează frecvența, intensitatea sau durata acțiunilor fizice sau/și verbale în mediile sociale sau educaționale;
2. copilul este capabil să amâne gratificarea (adică reușește să amâne recompensele/plăcerile imediate; copilul capabil să-și amâne gratificarea la 4 ani, va reuși mai bine să-și planifice activitățile, să gândească în perspectivă, să folosească explicațiile logice și să gestioneze mai bine stresul la adolescență) (LeCuyer-Maus & Houck, 2002a);
3. copilul generează comportamente acceptate social în absența unui control extern (a mamei, spre ex.);

Pentru a începe să formăm abilitatea de auto-reglare avem nevoie ca micuțul nostru să atingă un anumit stadiu cognitiv și verbal. Însă doar acestea nu sunt de ajuns. E nevoie să-i oferim copilului o paletă diversă de interacțiuni sociale.

Altfel spus, nu ne putem aștepta ca un copil de 9-18 luni să aibă dezvoltată auto-reglarea, abia la mijlocul celui de-al doilea an de viață toddler-ul începe să internalizeze reacțiile sociale externe ca răspuns la comportamentele lui.

Apar emoțiile de jenă, rușine, emoții foarte importante în a-l face să conștientizeze ce face bine și ce nu, iar conștiența emoțională este esențială în dezvoltarea auto-reglării.

La 5 anișori încep să se vadă primele zvâcniri ale abilității de auto-reglare.

Cu siguranță că auto-reglarea se învață în sânul familiei, dar oare care sunt acele interacțiuni din relația părinte-copil care duc la dezvoltarea abilității?

Aici vorbim despre setarea limitelor de către mamă, adică despre efortul acesteia de a schimba sau a controla comportamentul copilului, iar stilul prin care alege să facă acest lucru are fel de fel de implicații pe viitor.

Care este stilul tău parental de a impune limitele?

Studiile de specialitate au analizat comportamentele mamei în situații de impunere a diferitelor reguli sau limite și au scos în evidență 4 stiluri parentale prin care mamele o fac (LeCuyer-Maus, 2000; LeCuyer-Maus & Houck, 2002a, 2002b):

1. Părintele care alege stilul bazat pe predare în setarea limitelor:

• reflectă empatic emoțiile copilului în raport cu obiectul dorit/interzis („Observ că simți furie legat de faptul că nu te mai poți juca în parc”, „Înțeleg că simți nemulțumire când trebuie să-ți strângi jucăriile”)
• ocazional, apelează la comenzi sau directive („Adună toate cubulețele după ce ai terminat joaca”).
• propune explicații raționale pentru regula sau limita („Dacă lași prin casă toate jucăriile împrăștiate, într-o bună zi nu vei mai găsi o anume jucărie cu care ai vrea să te joci”, „Dacă alegi să petreci mai mult timp în parc jucându-te, nu vom apuca să luăm prânzul la ora la care mănânci de obicei și astfel te va durea burtica” ș.a);
• oferă copilului mai multe oportunități de a exersa comportamentele de auto-reglare și de a le internaliza;
• propun strategii de a face față stresului;
• nu evită insistențele copilului de a obține obiectul interzis sau lupta de control;
• mai degrabă propun o negociere a controlului și nu o afirmare a puterii pentru a câștiga complianța;
• comportamentul este caracterizat prin sensibilitate (observă și identifică ușor indiciile oferite de copil referitoare la nevoile lui) (LeCuyer-Maus & Houck, 2002b);
• comportamentul mai este caracterizat de responsivitate (mama răspunde într-un mod predictibil și logic nevoilor/comportamentului copilului) (LeCuyer-Maus & Houck, 2002b);
• adoptă strategii non-intruzive (LeCuyer-Maus & Houck, 2002b): distragerea atenției (redirecționează atenția copilului de la obiectul dorit și oferă alternative comportamentale); raționalizarea (oferă explicații logice pentru regulă sau limită; raționamentul logic oferă un model de procesare cognitivă a comportamentului interzis și astfel devine un facilitator în dezvoltarea abilităților de reglare comportamentală în diverse situații);
• este flexibil, alege să folosească fel de fel de strategii acompaniate de sensibilitate cu scopul de facilita gestionarea cât mai sănătoasă a limitei de către copil, dar și pentru a exersa auto-reglarea, iar acest lucru presupune o durată mai mare de formare educațională a mamei (LeCuyer-Maus & Houck, 2002a).

Copiii expuși unui stil bazat pe predare în impunerea regulilor sunt mult mai competenți social (Houck & LeCuyer-Maus, 2003).

Acest stil este asociat cu efecte pozitive la 24 de luni, dar și la 36 de luni, și la 5 ani.  De altfel, problemele comportamentale sunt mai pregnante între 2-6 ani, dar cu cât copilul începe să-și dezvolte abilitatea de reglare emoțională, acele comportamente încep să scadă în frecvență, copilul devine competent social (Houck & LeCuyer-Maus, 2003).

De asemenea, perioada de amânare a gratificării  este mai mare în cazul copiilor disciplinați cu un stil bazat pe predare decât în cazul celorlalte stiluri parentale.

Concluziile unui studiu realizat de LeCuyer-Maus (2000) sugerează faptul că mamele caracterizate de sensibilitate,  în situațiile ce presupuneau puțin control (jocul liber, luarea gustării) erau la fel de sensibile precum erau și în celelalte interacțiuni cu un control mai mare (sesiunea de impunere a unei reguli, organizarea jucăriilor sau sarcina de învățare). Creșterea controlului ce o presupun anumite situații nu a afectat gradul de sensibilitate al mamei.

2. Părintele care alege stilul bazat pe putere în impunerea limitelor:

• pentru el, esențiale sunt puterea și controlul;
• oferă prea puține explicații raționale;
• reflectările empatice sunt aproape inexistente;
• folosește puține distrageri care, de cele mai multe ori, nu sunt adecvate vârstei copilului;
• îi  lipsește sensibilitatea: mamele se așteaptă ca toddler-ul (dacă ar vrea) ar putea să devină compliant, însă scapă din vedere faptul că la 12 luni copilul este capabil să-și inhibe comportamentul, dar va avea nevoie de asistență în menținerea inhibiției; această cerință poate sugera o slabă conștientizare a abilităților copilului la această vârstă (LeCuyer-Maus, 2000);
• strategii relaționate cu controlul puterii (LeCuyer-Maus & Houck, 2002b): comenzile (sunt setate limite ferme, nu prea lasă loc de alegeri din partea acestuia); controlul fizic (prin această strategie, utilizată în copilăria mică mai des, părintele direcționează fizic comportamentul copilului  dinspre obiectul dorit sau mută obiectul dorit din câmpul vizual al copilului; tonul emoțional negativ (critică, dezgust, furie); tactici intruzive (restricții, forțare, pedepse);

Pentru toddler (18 – 36 luni), consecințele unui astfel de stil nu sunt tocmai sănătoase în ceea ce privește conceptul de sine și compentența socială (Houck & LeCuyer-Maus, 2002, 2003).

Nivelul ridicat de directivitate și claritate pot facilita conștientizarea unor reguli, standarde, comportamente adecvate în situațiile sociale, dar doar în prezența mamei.

Într-adevăr, copilul este compliant, oferă mai puține comportamente dezadaptative. Însă, regulile nu sunt internalizate, în lipsa părintelui copilul pare să nu fie capabil să genereze un dialog intern și să adopte strategii de amânare a recompensei (o vor amâna doar 3 minute).

3. Părintele care alege stilul indirect de impunere a limitelor:

• nu specifică clar regula sau o face foarte rar; pentru a evita lupta pentru control, mai adaugă o regulă la regula deja existentă;
• alege ca strategie distragerea atenției copilului de la obiectul dorit;
• uneori, mută obiectul din planul vizual al copilului fără a specifica de ce a făcut-o;
• petrece foarte puțin timp pentru a facilita dezvoltarea auto-reglării  prin explicații raționale sau clarificări;
• acest stil este propice pentru un copil de 12 luni și asigură învățarea amânării gratificării, însă spre 24 luni, e de preferat să se treacă spre un stil bazat pe predare pentru a asigura dezvoltarea conceptului de sine.

Copilul educat de un părinte cu un astfel de stil nu pare să dezvolte conceptul de sine cognitiv și să fie eficient în situații sociale (Houck & LeCuyer-Maus, 2003).

Surprinzător, un copil cu părinte „indirect” are o durată mai mare de amânare a gratificării la 5 ani, poate să aștepte recompensa chiar și 12 minute. O posibilă explicație pentru acest fenomen constă în faptul că la vârstele mici se folosește foarte mult distragerea atenției, astfel că acel copil a învățat să genereze strategii de amânare eficiente. Însă, o amânare a gratificării asociată cu o funcționare socială mai puțin sănătoasă reprezintă, de fapt, o constrângere asupra comportamentului, o inhibiție a  comportamentului sau o autonomie slabă.

4. Părintele ce alege stilul neconsecvent în impunerea regulilor:

• alege comportamente ce reflectă insensibilitatea, neatenția;
• nu știe să răspundă nevoii / comportamentului copilului oferind consecințe logice;
• îi lipsește predictibilitatea și organizarea comportamentului propriu;
• nu impune regulile într-un mod clar și le lipsește timing-ul;
• comenzile materne devin încet fără sens, datorită incongruenței dntre emoția mamei și comanda verbală, dar și a lipsei întăririlor (consecințelor logice, de ex.);

Copilul unui părinte „neconsecvent” este competent social, însă conceptul de sine are de suferit.

Durata amânării gratificării este mai scurtă.

Copilul totuși reușește să învețe auto-reglarea prin amânarea auto-impusă, însă acest fenomen încă are multe neclarități (Houck & LeCuyer-Maus, 2003).

Da, într-adevăr, educația formală a mamei contează foarte mult în alegerea stilului bazat pe predare, iar în cazul mămicilor mai tinere, cărora le lipsește maturitatea și experiența de viață, empatia, responsivitatea, explicațiile raționale, stilul ales poate fi în acord cu modelul intern propriu de relaționare născut din familia de origine (LeCuyer-Maus & Houck, 2002a).

Putem începe să învățăm stilul bazat pe predare prin trei sarcini:

1. să observăm și să identificăm indiciile oferite de copil;
2. să evaluăm abilitățile de dezvoltare ale copilului și să-i răspundem  în acord cu ele;
3. niciodată să nu uităm de impactul pe care-l are comportamentul nostru „aici și acum” asupra copilului de mâine;

Dacă am sta și am derula în minte scenarii în care am încercat să impunem reguli sau limite, probabil vom depista comportamente ce fac parte din  unul sau mai multe stiluri parentale. Nu ați fi singurii! Și eu am jonglat cu comportamente din toate stilurile parentale. Încerc și acum, cu fiecare zi ce trece, să perfectez stilul bazat pe predare.

Când vine vorba de a impune limite, tu cu ce comportamente jonglezi?

BIBLIOGRAFIE:

1. Houck, G.M., LeCuyer-Maus, E.A. (2002). Maternal limit-setting patterns and toddler development of self-concept and social competence. Issues in Comprehensive Pediatric Nursing,  25: 21-41. https://doi.org/10.1080/014608602753504838
2. Houck, G.M., LeCuyer-Maus, E.A. (2003). Maternal limit setting during toddlerhood, delay of gratification, and behavior problems at age five. Infant Mental Health Journal, Vol. 25(1), 28-46. https://doi.org/10.1002/imhj.10083
3. LeCuyer-Maus, E.A. (2000). Maternal Sensitivity and Responsiveness, Limit-Setting Style, and Relationship History in the Transition to Toddlerhood. Issues in Comprehensivie Pediatric Nursing, 23:117-139. doi: 10.1080/01460860050121439.
4. LeCuyer-Maus, E.A., Houck, G.M. (2002a). Maternal Charactetistics and Maternal Limit-Setting Styles. Public Health Nursing, Vol.19, no. 5, pp.336-334. doi: 10.1046/j.1525-1446.2002.19503.x.
5. LeCuyer-Maus, E.A., Houck, G.M. (2002b). Mother-Toddler Interaction and the Development of Self-Regulation in a Limit-Setting Context. Journal of Pediatric Nursing, Vol.17, no.3, pp 184-200. https://doi.org/10.1053/jpdn.2002.124112