5 abilități ale părintelui care îmbrățișează filosofia mindfulness

Mindfulness … Auzim din ce în ce mai mult despre această practică și despre rolul ei, în special, în gestionarea stresului. Încet-încet, practicile de timp mindfulness au început să fie studiate și în domeniul parenting-ului. Mindful parenting se numește conceptul ce descrie,  în contextul relației părinte-copil, conștiența ce se naște din acțiunea de a fi atent în mod intenționat, aici și acum, fără a judeca sau a atașa etichete evaluative experiențelor ce se derulează în prezent.

Definiția de mai sus pune accent pe 3 calități esențiale ale practicilor mindfulness și anume:

1. Conștiență și atenție orientate în prezent.
2. Intenționalitatea, ce descrie componenta motivațională a atenției și comportamentului.
3. Atitudinea reflectată în calitățile persoanei mindful (interes, curiozitate, acceptare, compasiune, receptivitate, lipsa judecăților/etichetelor de evaluare).

Există cinci abilități ce descriu un părinte care aplică practicile mindfulness în relația părinte-copil:

1. Ascultă cu toată atenția.

Părintele își ascultă realmente copilul, proces în care se împletesc ascultarea cu focusarea atenției într-o manieră ce depășește simpla auzire a cuvintelor.

Când ai un bebeluș sau toddler, atenția parentală este deseori orientată spre orice plâns sau comportament ce indică un disconfort fizic sau emoțional și încerci să răspunzi acestor semnale.

Cu trecerea timpului, părintele sensibil este mult mai atent la conținutul conversației, dar și la tonul vocii, expresiile faciale, limbajul corpului; folosesc aceste semnale pentru a afla mai multe despre nevoile copilului.

La adolescență, ascultarea cu toată atenția devine și mai importantă, acest lucru pentru că părintele nu poate monitoriza o mare parte din comportamentele adolescentului, informațiile pe care le adună sunt mai degrabă de natură verbală. Ascultând cu atenție, ori de câte ori are ocazia, părintele poate să identifice gândurile și emoțiile cu mai multă acuratețe, să reducă conflictele și să promoveze autodezvăluirea din partea adolescentului (Duncan et al., 2009).

2. Acceptă necondiționat propria-i persoană și pe cea a copilului.

Această abilitate implică acceptarea propriului copil, dar și a sinelui, fără a pune etichete pe trăsăturile sau comportamentele lui. Acest tip de acceptare ne ajută să aflăm mai multe despre un anume comportament, situație, emoție.

Părintele ce-și acceptă necondiționat copilul, e cel care îi va oferi standarde clare și așteptări referitoare la comportamentele lui, toate acestea modelate după contextul în care trăiește și stadiul de dezvoltare a copilului.

Mai înseamnă și acceptarea, pe de o parte, a faptului  că relația părinte-copil poate fi presărată ocazional cu fel de fel de situații neplăcute, cu multe provocări, iar pe de altă parte, toate aceste provocări cu care ne întâlnim în rolul de părinte și toate greșelile pe care le comitem fac partea din viața noastră frumoasă.

Un studiu realizat de Cambell, Thoburn & Leonard (2017) vine și întărește ideea conform căreia practicile de tip mindfulness ajută persoana să perceapă o anumită situație stresantă în termeni de provocare, mai degrabă decât ca o amenințare. Acest lucru e posibil prin reglarea de sine, ce rezultă din menținerea atenției non-evaluative aici și acum. Același studiu găsește o corelație inversă între nivelul de mindfulness și stres, adică cu cât ai un nivel ridicat de mindfulness cu atât nivelul stresului e mai scăzut.

Procesele atenționale ne ajută să ne focusăm asupra unui obiect sau experiență pentru un timp foarte scurt, acest lucru pentru că procesele cognitive și afective sunt nerăbdătoare să răspundă. Și ce frumos distorsionăm realitatea din fața noastră! Pentru acest lucru e nevoie de doar două ingrediente: pe de o parte, etichetele evaluative de genul „rău” sau „bun”, și pe de altă parte – erorile cognitive născute din credințele noastre, opiniile, așteptările noastre.

Practicile  mindfulness ne ajută să depășim aceste distorsiuni și să vedem mai clar realitatea, cu alte cuvinte ne oferă posibilitatea de a alege o altă alternativă la angajarea în acele comportamente automate atât pentru experiențele interne cât și cele externe.

3. Este atent la stările interne proprii și la cele ale copilului.

Părintele este conștient de emoțiile pe care le simte. Pentru a-și dezvolta această abilitate, părintele trebuie să cunoască și să identifice corect propriile emoții, dar și pe cele ale copilului.

Emoțiile trăite cu o intensitate mare duc la nașterea unor procese cognitive automate și a comportamentelor ce pot submina practicile parentale. Dacă părintele reușește să identifice emoțiile proprii și pe cele ale copilului, va fi capabil să facă alegerile conștiente referitoare la modul de a răspunde.

Sunt multe cazurile în care motivațiile hedonice personale în relația cu copilul pot duce la o deteriorare a calității relației dintre părinte și copil. De multe ori ne regăsim în situația în care ne place să controlăm copilul, fără a fi atenți la nevoile lui, la emoțiile lui, dorințele lui.

Mânați de emoții negative nesănătoase, această afirmare a puterii de care dispunem ca părinte vine în contradicție cu dorința noastră de a crea o relație bazată pe căldură și încredere cu copilul.

Două sunt explicațiile pentru părintele care încearcă să-și impună controlul asupra copilului și caută satisfacții pe termen scurt: fie nu știe cum să rupă acel cerc al automatismelor, fie nu poate prezice ce l-ar face fericit pe viitor, cum ar vrea să arate relația cu propriul copil pe termen lung.

4. Știe să-și regleze emoțiile.

Pentru a pune în practică filosofia mindfulness, părintele are nevoie de abilitate de reglare emoțională. Modul în care părintele răspunde emoțiilor copilului și exprimă propriile emoții are un puternic efect de socializare (Duncan et al., 2009).

Un părinte mindful simte impulsul de a arunca, a striga atunci când apare emoția de furie, însă ia o pauză înainte de a reacționa într-un anume fel în relația cu copilul, pentru a-și regla propria emoție și pentru a alege practica parentală eficientă.

De multe ori, poate nu conștientizăm, dar ne angajăm, în rolul de părinte, în diferite comportamente dezadaptative cu caracter automat. Pentru a spulbera aceste pattern-uri de comportament și ulterior a ne angaja în fel de fel de deliberări mentale referitoare la alegerea căii eficiente pentru a răspunde nevoii copilului necesită un efort emoțional imens și destul de stresant.

Nu putem nega relația emoțională dintre copil și părinte, iar de multe ori pentru a fi eficient și consecvent în aplicarea tehnicilor de parenting e nevoie de un anumit grad de obiectivitate și o detașare emoțională.

Să presupunem că facem o cerere copilului și acesta nu vrea s-o realizeze. Ce fac? Pun piciorul în prag și îi amintesc de consecință  și risc escaladarea negativului din situație într-un tantrum de toată frumusețea, sau fac o  analiză bazată pe avantajele și dezavantajele diferitelor răspunsuri, deliberând mental potențialele efecte ale răspunsurilor. Of, destul de mult stres și efort!

În cazul în care atenția conștientă asupra interacțiunilor cu copilul crește, efortul în înțelegerea, construirea și oferirea unui răspuns nevoilor copilului scade, acest lucru pentru că efortul nu mai este necesar, părintele mindful are nevoie de mai puțină energie în a veni în întâmpinarea nevoilor copilului.  ATENȚIE! Nivelul redus de efort nu înseamnă neglijarea sau permisivitatea.

Mai mult, părintele mindful nu este chiar așa de deranjat sau îngrijorat de comportamentul copilului, mai ales când este perceput de cineva, posibil pentru că vede tantrumul copilului ca o parte a procesului de dezvoltare. Din nou ATENȚIE! Nu toate comportamentele vor  fi puse pe seama stadiului de dezvoltare (Bluth & Wahler, 2011).

Scriam mai sus de pattern-urile automate ce apar în relația părinte-copil și pe care practicile de tip mindfulness, sugerează literatura de specialitate, le-ar spulbera.

Mindfulness ar putea să rupă și ciclul de pattern-uri intergeneraționale de comportament părinte-copil. Unii teoreticieni susțin faptul că anumite probleme psihosociale menținute intergenerațional sunt determinate de calitatea și practicile parenting-ului. Cu alte cuvinte aplicăm aceleași tehnici de parenting copiilor noștri, tehnici la care am fost și noi expuși în relația cu părintele nostru.

În științele cognitive se vorbește despre schemele cognitive, care se dezvoltă în copilărie și determină modul în care observăm, ne amintim sau interpretăm experiențele de viață.

Schemele acestea ies la suprafață atunci când trecem printr-un moment dificil în relația cu propriul copil, ele sunt responsabile pentru adoptarea unui model rigid, disfuncțional de comportamente, un nivel de stres ridicat și sensibilitate mai scăzută.

Deși sunt puține studiile care să explice mecanismul prin care practicile de tip mindfulness ar influența parenting-ul, un posibil mecanism ar consta în atenuarea efectului acelor scheme cognitive asupra comportamentului părinților. De asemenea, schemele dezadaptive mai puternice se corelează  cu un nivel scăzut de mindfulness și cu un nivel scăzut al competenței parentale (Miklósi et al., 2017).

5. Simte compasiune față de propria persoană și față de copil.

Prin compasiune, un părinte mindful simte dorința de a veni în întâmpinarea nevoilor copilului, dar și să-i liniștească distresul pe care acesta îl simte.

Prin compasiune, părintele se iartă mai ușor atunci când greșeste.

Prin compasiune, evită auto-blamarea atunci când unele dintre obiectivele propuse în rolul de părinte nu sunt atinse, ceea ce-i permite să se reorganizeze și să se reangajeze în atingerea lor.

Prin compasiune, evaluările sociale în momentul în care copilul este în plin tantrum nu mai par atât de amenințătoare.

Evaluările pe care părintele le face asupra propriei persoane, dar și asupra modului în care se descurcă în rolul de părinte au un impact destul de mare asupra interacțiunii părinte-copil.  Astfel că un părinte care crede despre el că este competent, interacționează cu copilul într-o manieră ce produce rezultate eficiente (Duncan et al., 2009).

Un nivel ridicat al gândurilor autocritice de tip ruminativ au fost asociate cu un nivel ridicat de stres parental. Mamele ce se autodepreciază, o fac și în rolul de părinte, prin urmare simt un stres ridicat. E mai puțin probabil ca o astfel de mamă să-și accepte greșelile, limitele. Crede despre ea că este incapabilă în atingerea standardelor înalte, stabilite de ea însăși, în relația cu copilul, prin urmare trăiește un nivel scăzut de satisfacție în rolul parental. Mamele sunt mai puțin capabile în a observa emoțiile copilului din moment ce atenția lor este concentrată pe aspectele negative ale sinelui și nu pe copil și interacțiunea cu acesta. Ruminarea consumă resurse cognitive, astfel că devine dificil să-și redirecționeze atenția aici și acum, mai mult ruminarea interferează cu abilitatea lor de a observa expresiile emoționale ale copilului.

Studiul sugerează două explicații: este posibil ca un nivel scăzut de mindfulness să predispună mamele la experiențierea unui nivel ridicat de ruminare autocritică, de asemenea, este posibil ca distresul trăit în rolul de părinte să fie un mediu proprice pentru dezvoltarea gândurilor autocritice de tip ruminativ, care, în consecință, să transforme părintele într-unul mai puțin mindful (Moreira & Canavarro, 2018).

Un părinte ce se percepe ca fiind mindful se angajează în comportamente pozitive și înregistrează mai puține comportamente „aspre”. De asemenea, are abilități de comunicare mult mai bune și este consecvent în disciplinarea copilului. Mamele sunt mai calde, manifestă un grad ridicat de compasiune și empatie față de copil. Poți observa o mai bună comunicare părinte-copil, în care copilul care se simte acceptat și mai puțin judecat, dezvăluie informații și astfel e mai ușor de monitorizat de părinte. Aceste informații sugerează faptul că dacă aducem practicile mindfulness în relaționarea cu copilul nostru,  putem să asigurăm consecvența în aplicarea tehnicilor de parenting eficiente, evitându-le pe cele „aspre” printr-o mai bună reglare emoțională din partea părintelui (Duncan et al., 2015).

În cele ce urmează voi descrie un exercițiu de tip mindfulness propus de Whittingham (2016) prin care vă puteți antrena atenția „aici și acum” în relația cu copilul dumneavoastră.

• Practica mindfulness începe atunci când copilașul tău caută interacțiunea cu tine. Copilul te va chema să exersezi tehnica mindfulness fie printr-un plânset, fie printr-o întrebare, fie printr-o strângere ușoară de mânuță. Așteaptă să te cheme și răspunde-i.
• Lasă tot ce făceai și la tot ce te gândeai și fii atent/ă la copil, conștientizează prezența gândurilor ce încearcă să te distragă și lasă-le să plece pur și simplu.
• Conștientizează propriul corp fizic aici și acum, în momentul când interacționezi cu copilul tău.
• Supune-te respirației constante și adânci în momentul în care interacționezi cu copilul.
• Conștientizează importanța momentului pe care-l ai cu copilul tău.
• Când începe interacțiunea, urmează copilul! Dacă micuțul vrea să vă jucați, lasă-l să ghideze jocul, dacă vrea să vorbească, lasă-l să conducă dialogul, dacă cere confort emoțional, oferă-il.
• Observă propriile senzații fizice, aici și acum, în interacțiunea cu copilul tău.
• Dacă-ți vin tot felul de gânduri în minte, observă-le și readu atenția asupra copilului.
• Dacă apar emoții, observă-le.
• Savurează interacțiunea.
• Observă copilul ca și cum l-ai întâlni pentru prima dată. Copilul se schimbă așa de repede, observă copilul la vârsta la care e acum. Exact cum este acum.
• Atunci când copilul tău se joacă, vorbește, plânge, ascultă-l fără a-l judeca, lasă gândurile tale, etichetele și doar încearcă să înțelegi cine este și ce vrea să spună copilul tău aici și acum.
• Găsește în tine compasiunea pentru copilul tău.
• Fii deschis/ă. Acceptă nevoile copilului tău. Acceptă nevoile tale.
• Lasă conexiunea între tine și copilul tău să se nască din simpla conștientizare.
• Exercițiul de mindfulness se încheie atunci când copilul îți dă un semn, fie prin cuvinte, fie prin nonverbal, atunci când e gata să încheie interacțiunea.
• Rămâi „treaz/ă” pentru restul zile.

BIBLIOGRAFIE:

1. Bluth, K., Wahler, R.G. (2011). Parenting Preschoolers: Can Mindfulness Help? Mindfulness. 2:282-285, doi: 10.1007/s12671-011-0071-4
2. Campbell, K., Thoburn, J.W., Leonard, H.D. (2017). The Mediating Effects of Stress on the Relationship Between Mindfulness and Parental Responsiveness. Couple and family Psychology: Reasearch and Practice. Vol.6, No. 1, 48-59, doi.org/10.1037/cfp0000075
3. Duncan, L.G., Coatsworth, J.D., Greenberg, M.T. (2009). A Model of Mindful Parenting: Implications for Parent-Child Relationship and Prevention Reasearch. Clinical Child and Family Psychology Review. 12:255-270, doi: 10.1007/s10567-009-0046-3
4. Duncan, L.G., Coatsworth, J.D., Gayles, J.G., Geier, M.H., Greenberg, M.T. (2015). Can Mindful Parenting Be Observed? Relations Between Observational Ratings of Mother-Youth Interactions and Mother`s Self-Report on Mindful Parenting. Journal of Family Psychology, Vol.29, No.2, 276-282 doi: 10.1037/a0038857.
5. Miklósi, M., Szabó, M., Simon, L. (2017). The Role of Mindfulness in the Relationship Between Perceived Parenting, Early Maladaptive Schemata and Parental Sense of Competence. Mindfulness, 8: 471-480, doi: 10.1007/s12671-016-0619-4
6. Moreira, H., Canavarro, M.C. (2018). The Association Between Self-Critical Rumination and Parenting Stress: The Mediating Role of Mindful Parenting. Journal of Child and Family Studies. Vol.27, Issue 7, pp 2265-2275, https://doi.org/10.1007/s10826-018-1072-x
7. Whittingham, K. (2016). Mindfulness and Transformative Parenting. In Shonin, E., Gordon, W.van, Griffiths, M.D. Mindfulness and Buddhist-Derived Approaches in Mental Health and Addiction, Switzerland: Springer International Publishing.