Cum transmitem copilului perfecționismul și care-i sunt efectele

Cum ar fi dacă ziua ar avea măcar 30 de ore și nu doar 24?

V-ați dorit vreodată să puteți încetini viteza de rotație a Pământului pentru a putea bifa toate obiectivele provenite din standardele foarte înalte pe care le stabiliți pentru propria persoană?

Cum niciunul dintre noi nu are această putere, trebuie să facem ceva pentru a transforma perfecționismul într-unul mai sănătos.

Nu-i așa că e obositor să tot alergi ca un … hamster pe o roată care pare de neoprit?

Mai întâi îți fixezi multe, multe obiective, apoi prin minte încep să roiască fel de fel de gânduri de genul: „Trebuie să-mi ating obiectivele acestea. Trebuie să fac totul perfect. Dacă nu fac totul perfect înseamnă că sunt incapabilă, în comparație cu alții”.

Cu astfel de gânduri în minte, fie verificăm de o mie și o sută de ori sarcina pe care am avut-o de realizat, fie nici măcar nu ne apucăm de un nou proiect, la ce bun să începem ceva dacă gândurile noastre ne spun că rezultatul nu va fi unul perfect.

„Mă voi ocupa mâine sau peste o săptămână de acest proiect sau probabil când voi fi mai pregătit”. Așa continuă șirul gândurilor noastre.

Pe termen scurt, procrastinarea ne aduce liniște în suflet și poate trezește în noi speranța, însă, pe termen lung, în viața noastră încet-încet începe să-și facă loc auto-critica, trăirile depresive, ne spunem că trebuie să ridicăm standardele și să ne străduim mai mult.

Și astfel o luăm de la capăt.

Însă, în noi stă puterea să spunem: „Gata! Am obosit! Da, nu pot încetini mișcarea de rotație a pământului pentru a obține o zi de 30 de ore, dar pot să opresc viteza cu care alerg ca un hamster pe o roată.”

În noi stă puterea de a schimba gândurile rigide/iraționale ce acompaniază perfecționismul în unele mai flexibile de genul: „Voi realiza această sarcină cât pot eu de bine și încet îmi voi atinge obiectivele fixate, dar, totodată, pot accepta și faptul că există posibilitatea ca acest lucru să nu să se întâmple.”

E de preferat să transformăm perfecționismul într-unul adaptativ, pentru că, nu-i așa, nu vrem să le transmitem copiilor această „povară”.

Pe la 3-4 ani pot apărea în repertoriul comportamental al copilului anumite conduite care amintesc de perfecționism.

Ne putem trezi că își înșiră jucăriile într-o manieră simetrică, pare deranjat atunci când îi schimbăm ordinea jucăriilor de pe raft, hainele trebuie alese cu cea mai mare atenție astfel ca nicio cusătură de pe interior să nu-l deranjeze, ne putem trezi că nu vrea să mănânce un biscuite sau un morcov decât dacă este întreg și perfect.

Stați liniștiți! Încă nu ați reușit să-i modelați perfecționismul, dacă cumva suferiți de el.

La o vârstă fragedă, comportamentele repetitive și ritualice, sensibilitatea la imperfecțiunile jucăriilor sau pieselor vestimentare, insistența de a păstra o anumită ordine pe raftul jucăriilor sunt … perfect normale.

Comportamentele repetitive sunt importante pentru dezvoltarea cognitivă și socio-emoțională, prin ele se dezvoltă socializarea și, tot prin ele, copilul simplifică lumea complexă pe care o descoperă încet-încet.

Adoptând aceste conduite, copilul se simte mai în siguranță din punct de vedere emoțional și simte niveluri scăzute ale anxietății (Glenn et al., 2012).

Mai târziu apare și fenomenul „just-right” care se traduce prin impunerea unei modalități stricte de aranjare a obiectelor favorite, dorința ca morcovul să fie pus în aceeași poziție în farfurie sau deranjul simțit la contactul cu etichetele hainelor.

Fenomenul „just right” îl ajută pe copil să înțeleagă ordinea în lume și-i dezvoltă capacitatea de clasificare a obiectelor din mediul ambiant.

Aceste comportamente care, parcă, ne amintesc de simptomele specifice tulburării obsesiv-compulsive, sunt normale în copilăria timpurie.

Ele apar cam pe la 2-4 ani, dar scad în frecvență în jurul vârstei de 5-6 ani.

După vârsta de 7 ani, copilul trece de la gândirea pre-operațională la cea a operațiilor concrete, iar comportamentele „just-right” și cele repetitive, care până acum l-au ajutat să-și organizeze mediul și să se adapteze, devin nefuncționale pentru dezvoltarea cognitivă și atunci ele … dispar (Evans et al, 1997; Glenn et al., 2012).

Deși aceste comportamente sunt normale, totuși perioada copilăriei timpurii, alături de adolescență sunt perioade propice pentru dezvoltarea perfecționismului dezadaptativ (Flett et al., 2002).

Noi, părinții, suntem agenții primari de socializare ai copilului, prin urmare este posibil ca anumite lucruri care se întâmplă în mediul familial să dezvolte perfecționsimul.

Perfecționismul se poate reflecta în trei dimensiuni (Soenens et al., 2006):

Perfecționismul orientat spre sine se reflectă în impunerea unor standarde personale foarte înalte, acompaniate de evaluări rigide și toate acestea cu scopul de a obține acceptarea propriei persoane sau construirea încrederii în sine.

Bunăoară, un copil poate învăța de la un astfel de părinte să-și dorească note mari deoarece crede că numai așa se poate accepta pe sine și astfel să se simtă mai bine.

Perfecționsimul prescris social se referă la faptul că acceptarea sinelui depinde de atingerea unor standarde înalte, nerealiste, dar de această dată, impuse de persoanele semnificative din viața noastră.

Perfectionsimul orientat spre altul se reflectă în impunerea unor standarde înalte, dar, de această dată, cei care trebuie să le atingă sunt ceilalți.

E ok să îmbrățișezi perfecționismul, dar ai grijă să fie unul sănătos

Nu orice fel de perfecționism este asociat cu psihopatologia sau, mai specific, cu tulburările anxioase.

Bunăoară, există acele persoane la care se poate observa tendința de a-și fixa standarde personale foarte ridicate pentru a atinge excelența („perfectionistic strivings”).

Dacă tendința de a atinge performanța ridicată nu este urmată de experiențierea anxietății, putem spune că avem de a face cu un perfecționism adaptativ.

În contrast, sunt persoane la care se poate observa un perfecționism nesănătos („perfectionistic concerns”), reflectat în trăirea continuă a anxietății în urma greșelilor, frica de eșec, auto-critică severă, încredere în sine dependentă de performanță, nevoia continuă de aprobare și reacții emoționale negative referitoare la discrepanțele dintre așteptările auto-impuse și performanța actuală (Hill et al., 2010).

Omul care adoptă un perfecționism sănătos caută excelența, găsește captivante organizarea și planificarea, iar standardele înalte îi aduc satisfacție în viață.

De altfel, acest tip de perfecționism este mai puțin asociat cu psihopatologia în populația non-clinică decât perfecționismul „anxios” (Limburg et al., 2017).

Unii dintre noi, părinții, alegem o variantă sau alta de perfecționism (Greblo & Bratko, 2015):

Ca atare, un părinte care găsește satisfacție în a-și impune standarde înalte, dar totodată își recunoaște și acceptă limitele individuale în atingerea lor, îi va arată copilului iubire și acceptare necondiționată și astfel modelează un perfecționism sănătos.

Părintele care suferă de perfecționism nesănătos, impune copilului niște standarde de nerealizat, experiențiază dezamăgirea atunci când copilul nu este … perfect și, când acesta nu atinge obiectivele, apelează la critică și pedeapsă. Deseori folosesc și controlul psihologic.

Pot adopta chiar și un stil de parenting mai permisiv de creștere a copilului tocmai pentru a scăpa de obiecțiile sau nemulțumirile copiilor/soțului referitoare la deciziile sau acțiunile lor, ei însuși fiind cu o stimă de sine fragilă.

Transmitem perfecționismul prin controlul exagerat și prin cuvintele pe care le rostim

Un părinte care-și impune standarde foarte înalte și trăiește anxietatea atunci când acestea nu sunt atinse, pentru a mai reduce din distresul asociat imperfecțiunii poate alege controlul exagerat în educația copilului.

Acel părinte transmite copilului că eșecul și greșeala sunt stresante, că nu este capabil să-și gestioneze greșelile și că va fi evaluat negativ atunci când greșește. Toate acestea duc la experiențieri intense ale anxietății (Affrunti & Woodruff-Borden, 2014a; 2014b).

De altfel, dintre „abilitățile” părintelui, controlul exagerat se asociază cel mai des cu tulburările anxioase în cazul copiilor. Cu alte cuvinte, dacă în rolul de părinte te implici poate prea mult în experiențele emoționale, rutinele zilnice, activitățile copilului, nu faci altceva decât să încurajezi dependența lui de tine.

Ce învață copilul din acest comportament al părintelui este faptul că nu-i capabil să facă față mediului, lucru care-i scade nivelul de competență. Iar un nivel scăzut de competență percepută duce la o creștere a anxietății, deoarece mintea lor e ocupată cu gânduri de genul: „nu pot face față situației”, „nu sunt capabil să mă descurc” ș.a.

Îngrijorările adunate pot duce la evitarea situațiilor ce produc disconfort și astfel se reduc oportunitățile în care copilul poate să-și dezvolte abilitățile sociale sau de rezolvare a problemelor.

Copilul simte anxietatea noastră, iar când aceasta crește în intensitate, se accentuează tendința lui de a interpreta situația ca fiind una amenințătoare. Cred că puteți ghici care este emoția negativă nesănătoasă generată de interpretările copilului, nu-i așa? (Affrunti & Ginsburg, 2012)

Caracteristicile familiei de origine, un stil de parenting autoritar, un control exagerat ce planează asupra relațiilor familiale, toate aceastea determină tipul de perfecționism pe care un copil îl va îmbrățișa.

Un aspect al controlului exagerat îmbracă forma controlului psihologic, reflectat în încercările părinților de a controla lumea psihologică a copilului prin inducerea vinovăției, retragerea iubirii/afecțiunii.

Controlul psihologic poate fi recunoscut la acei părinți critici, orientați pe reușite, foarte stricți, cu mii și mii de cerințe, care impun standarde foarte înalte și manifestă aderență rigidă la ele, urmate de auto-critică.

În contextul în care urmărim propriile obiective într-un mod rigid, pierdem din abilitatea empatică necesară pentru conectarea cu nevoile sau aspirațiile copilului.

Uneori, când nu reușim să ne atingem propriile standarde înalte, alegem să le punem în cârcă copilului, ne angajăm în control psihologic tocmai pentru a ne asigura că va atinge obiectivele, iar dacă greșește, îl criticăm.

Modul nesănătos în care copilul percepe așteptările nerealiste venite din partea părinților este de ajuns pentru el să adopte exact comportamentul părintelui.

Atunci când copilul face greșeli sau nu știe să-și regleze emoțiile, părintele simte … frustrare, și cu cât e mai intensă frustrarea, cu atât mai mult vor cere copiilor să fie mai buni, lucru care crește anxietatea la copii și pregătește terenul pentru dezvoltarea unui perfecționism extrem (Rasmussen & Troilo, 2016).

Controlul psihologic mai pune și piedici în dezvoltarea autonomiei și formarea identității copilului și crează un teren propice pentru dezvoltarea unei stime de sine scăzute, a depresiei, a singurătății (Soenens et al., 2006).

O altă modalitate prin care transmitem perfecționismul este prin cuvintele pe care le rostim.

Atunci când cuvintele ce exprimă furie sau emoții negative sunt rostite de către mamele perfecționiste, acestea pot transmite copilului mesajul că nu prea sunt mulțumite de performanța lui într-o sarcină oarecare.

O mamă perfecționistă folosește mai des pronumele la persoana a II-a ce exprimă o concentrare a atenției asupra copilului.

Aleg să folosească un ton „furios” și apelativul „tu” deoarece înăuntrul lor experiențiază intens distresul legat de imperfecțiune și se îngrijorează în legătură cu erorile sau consecințele unei sarcini imperfecte (Affrunti et al., 2015).

Nu sunt date suficiente care să arate dacă temperamentul copilului are un cuvânt de spus în alegerea unui anumit tip de perfecționism. Totuși evidențele sugerează faptul că anumite trăsături pot prezice perfecționismul și acestea sunt: perseverența într-un anumit comportament în ciuda frustrărilor/oboselii, emotivitatea, frica și evitarea unui pericol.

Controlul exagerat nu-și mai are rostul acolo unde există limite sănătoase, acolo unde copilului îi sunt predate trucuri eficiente de reglare emoțională, acolo unde copilul este învățat să reevalueze cerințele iraționale pe care un părinte perfecționist le face, acolo unde primește un feedback pozitiv pentru conduitele lui (Rasmussen & Troilo, 2016).

BIBLIOGRAFIE:

1. Affrunti, N.W., Ginsburg, G.S. (2012). Exploring Parental Predictors of Child Anxiety: The Mediating Role of Child Interpretation Bias. Child & Youth Care Forum, 41:517-527. doi: 10.1007/s10566-012-9186-6
2. Affrunti, N.W., Woodruff-Borden, J. (2014a). Parental Perfectionism and Overcontrol: Examining  Mechanisms in the Development of Child Anxiety. Journal of Abnormal Child Psychology, 43(3), 517-29. DOI: 10.1007/s10802-014-9914-5
3. Affrunti, N.W., Woodruff-Borden, J. (2014b). Perfectionism in Pediatric Anxiety and Depressive Disorders. Clinical Child and Family Psychology Review, 17: 299-317. doi: 10.1007/s10567-014-0164-4.
4. Affrunti, N.W., Geronimi, E.M.C., Woodruff-Borden, J. (2015). Language of perfectionistic parents predicting child anxiety diagnostic status. Journal of Anxiety Disorders, 30: 94-102. doi: 10.1016/j.janxdis.2015.01.001.
5. Evans, D.W., Leckman, J.F., Carter, A., Reznick, J.S., Henshaw, D., King, R.A., Pauls, D. (1997). Ritual, Habit, and Perfectionism: The Prevalence of development of Compulsive-like Behavior in Normal Young Children. Child Development, volume 68, number 1, pg 58-68.
6. Flett, G. L., Hewitt, P. L. Oliver, J. M., & Macdonald, S. (2002). Perfectionism in children and their parents: A developmental analysis. In G. L. Flett & P. L. Hewitt (Eds.), Perfectionism: Theory, research, and treatment (pp. 89–132).Washington, DC: American Psychological Association.
7. Glenn S., Cunningham, C., Nananidou, A. (2012). A cross-sectional comparison of routinized and compulsive-like behaviours in typical children aged from 2 to 11 years, European Journal of Developmental Psychology, 9:5, 614-630. https://doi.org/10.1080/17405629.2011.639139
8. Greblo, Z., Bratko, D. (2015). Parents` perfectionism and its relation to child rearing behaviors.  Scandinavian Journal of Psychology, 55, 180-185.  DOI: 10.1111/sjop.12116
9. Hill, R.W., Huelsman, T.J., Araujo, G. (2010). Perfectionistic concern suppress associations between perfectionistic strivings and positive life outcomes. Personality and Individual Differences, 48: 584-589. https://doi.org/10.1016/j.paid.2009.12.011
10. Limburg, K., Watson, H.J., Hagger, M.S., Egan, S.J. (2017). The Relationship Between Perfectionism and Psychopathology: A Meta-Analysis. Journal of Clinical Psychology, vol.73 (10), 1301-1326. doi: 10.1002/jclp.22435 
11. Rasmussen, K.E., Troilo, J. (2016). ”It Has to be Perfect”: The Development of Perfectionism and the Family System. Journal of Family Theory & Review,  8: 154-172.
12. Soenens, B., Vansteenkiste, M., Duriez, B., Goossens, L. (2006). In Search of the Sources of Psychologically Controlling Parenting: The Role of Parental Separation Anxiety and Parental Maladaptive Perfectionism.  Journal of Research on Adolescence, 16(4), 539-559. https://doi.org/10.1111/j.1532-7795.2006.00507.x