Descoperă felul în care părinții influențează schemele prin care copilul se vede pe sine și lumea din jurul lui

Modul în care ne privim pe noi înșine, modul în care îi privim pe ceilalți de lângă noi, modul în care ne raportăm la tot ce se întâmplă în viața noastră, toate acestea se conturează încă din copilărie sau adolescență.

Zi de zi, ai noștri părinți, prin paleta de experiențe pe care ne-o propuneau, prin maniera în care răspundeau nevoilor noastre și, în general, prin modul în care aplicau „tehnicile de parenting”, construiau nuanța lentilelor prin care noi, acum adulți fiind, ne privim pe noi înșine sau lumea în care trăim.

Toate aceste experiențe au sădit în noi diverse scheme care ne fac să fim mult mai selectivi cu informațiile care ne inundă zi de zi. Mult mai specific, selectăm din mediu acele informații care nu fac altceva decât să ne confirme sau întărească schema.

Suntem ființe umane, iar când vine vorba despre ce e important pentru noi înșine, fiecare dintre noi tinde să observe și să rețină lucruri care ar trece neobservate prin fața altora. 

E ca și cum am avea niște ochelari cu lentile roșii, spre exemplu, și tot ce vedem capătă nuanțe roșii.

Ochelarii sunt o metaforă pentru termenul de specialitate – schemă, iar un lucru specific acesteia este că ne face să fim atenți la anumite lucruri ceva mai mult decât la altele.

Să luăm, spre exemplu, schema dezadaptativă timpurie – deficiență/rușine, care reflectă sentimentul că suntem fără valoare, suntem răi, inferiori sau incapabili în anumite aspecte importante ale vieții, persoana care interiorizează această schemă este sensibilă la critică, se compară cu ceilalți, nu se simte în siguranță în prezența celorlalți și deseori trăiește cu frica legată de faptul că va fi respinsă.

Dacă cumva punem pe ochi ochelarii cu o nuanță a lentilelor de „deficiență/ rușine” vom vedea respingerea în cuvintele celuilalt, în felul în care ne privește sau în modul în care se comportă față de noi. 

E destul de posibil ca, în realitate, celălalt să nu ne respingă, însă cu acei ochelari pe ochi, vom interpreta eronat informațiile primite. Mai mult decât atât, mintea noastră va fi năpădită de tot felul de amintiri din trecut în care poate am fost criticați sau respinși. 

Schemele sunt precum un schelet organizat care „ne ajută” să facem ordine în multitudinea de experiențe prin care trecem. 

Într-adevăr, o schemă e ca o scurtătură ce ne salvează timpul pe care l-am pierde pentru a procesa fiecare detaliu al situației.

În unele momente, schemele sunt eficiente pentru că ne ajută să înțelegem repede o situație, în altele însă, mai mult ne încurcă, oferindu-ne niște imagini distorsionate ale realității.

Oricare ar fi situația, schemele ne oferă stabilitate și predictibilitate și astfel ne ajută să păstrăm o imagine stabilă asupra propriei noastre persoane sau asupra lumii în care trăim, chiar dacă uneori poate fi una neconformă cu realitatea.

O schemă dezadaptativă timpurie se formează foarte devreme în viața unui om și continuă să se dezvolte de-a lungul vieții. 

O schemă este un amalgam de amintiri, emoții, gânduri și senzații fiziologice care referă la propria noastră persoană sau la lumea noastră interpersonală (Young et al.,2003, în Rafaeli, 2011).

Comportamentele nu fac parte din pattern, însă acestea nu sunt altceva decât niște răspunsuri logice la schemă.

Schemele dezadaptative se cristalizează atunci când părintele nu vine în întâmpinarea nevoilor de bază ale copilului

Primele informații despre propria persoană sau despre lumea în care trăiește copilul le află din experiențele timpurii cu părinții lui.

Literatura de specialitate scrie despre 4 experiențe care pot duce la construirea schemelor dezadaptative timpurii:

1. copilul trăiește într-un mediu căruia îi lipsește stabilitatea, înțelegerea sau iubirea, lipsuri care devin o prezență permanentă în mintea copilului; 
2. copilul trăiește într-un mediu „traumatic” în care este deseori rănit și atunci dezvoltă o schemă ce reflectă prezența pericolului, al durerii, al amenințării;
3. copilul trăiește într-un mediu în care părintele ori e prea implicat în viața copilului, făcându-i mereu pe plac, protejându-l de experiențele mai puțin plăcute, ori, dimpotrivă, îi oferă mult prea multă libertate; nevoia de autonomie și a limitelor realiste nu sunt întâmpinate; 
4. copilul internalizează gândurile, emoțiile, experiențele și comportamentele părintelui influent, unele dintre aceste se adună într-o schemă; bunăoară, o fetiță crescută de un părinte hipervigilent, va învăța din reacțiile mamei că lumea este un loc periculos și greu de gestionat.

O schemă reflectă tonul mediului în care a fost crescut un copil, iar gândurile și comportamentele sunt vinovate pentru menținerea acesteia pe o perioadă mai lungă de timp. 

Dacă un om spune despre părinții lui că au fost reci sau mai puțin afectuoși cu el în copilărie, e posibil să aibă dreptate, chiar dacă el nu înțelege motivul pentru care părinții lui au avut dificultăți în exprimarea emoțiilor. 

Copilul nu are nicio influență asupra mediului creat de părinți și nici nu înțelege de ce un părinte se comportă într-un anume fel, însă el păstrează în minte climatul emoțional în care a crescut și modul în care a fost tratat.

Când ne jucăm rolul de părinte putem comunica propriile noastre scheme dezadaptative copilului prin practicile parentale pe care le alegem.

Un studiu realizat de Gibson & Francis (2019) sugerează faptul că schemele întâlnite la mamă și anume cele care reflectă separarea și respingerea pot conduce, în cazul copilului, la construirea schemelor care au ca teme principale supunerea excesivă la controlul celorlalți, de obicei pentru a evita furia, părăsirea, fixarea excesivă asupra satisfacerii voluntare a nevoilor celorlalți sau căutarea exagerată a aprobării sau atenției celorlalți.

Într-adevăr, într-o familie unde copilul are parte de o acceptare condiționată, unde copilul este într-o căutare permanentă a aprobării, el va tinde să-și subjuge propriile nevoi pentru a veni în întâmpinarea nevoilor persoanelor semnificative.

O metaanaliză realizată de Pilkington et al. (2020) a evaluat teoria conform căreia schemele dezadaptative timpurii se dezvoltă ca un răspuns pentru faptul că nevoile emoționale de bază nu sunt întâmpinate de către părinți în perioada copilăriei mici. 

Deși e nevoie de un număr mult mai mare de studii longitudinale pentru a stabili cauzalitatea, rezultatele sugerează faptul că schemele prezente în tinerețe sunt asociate cu o istorie de abuz și neglijare emoțională în copilărie/adolescență.

De asemenea, rezultatele metaanalizei au mai arătat faptul că experiențele timpurii „reci” pot prezice distorsiunile cognitive asociate cu lipsa autonomiei, stimă de sine scăzută, dificultăți în reglarea emoțională și diferite probleme interpersonale.

O schemă dezadaptativă timpurie începe să capete contur în momentele în care copilul începe să interacționeze cu lumea și se lasă modelată în continuu de experiențele vieții.

Chiar și copiii și tinerii (de 12-25 de ani) încep să-și construiască credințe despre ei înșiși, ceilalți sau lumea în care trăiesc, credințe ce sunt legate de diferite probleme emoționale (depresie, anxietate socială) (Nicol et al., 2020).

Cu cât mai „severă” este schema, cu atât mai ușor se activează ulterior și cu atât mai intense sunt consecințele. 

Părintele însă are posibilitatea de a alege să creeze un mediu pozitiv în care să adopte un stil parental asertiv și să vină în întâmpinarea nevoilor emoționale ale copilului: nevoia de atașament securizant (siguranță, stabilitate, acceptare), nevoia de autonomie și perceperea competenței, nevoia de libertate a exprimării emoțiilor și a gândurilor, nevoia de spontaneitate și joc, nevoia de limite realiste și autocontrol.

În încheiere, te îndemn, drag părinte, să folosești culori „realiste” atunci când, moment cu moment, colorezi lentilele ochelarilor prin care copilul tău, adult fiind, va privi lumea lui.

BIBLIOGRAFIE:

1. Gibson, M., & Francis, A. J. P. (2019). Intergenerational Transfer of Early Maladaptive Schemas in Mother–Daughter Dyads, and the Role of Parenting. Cognitive Therapy and Research, 43(4), 737–747.  https://doi.org/10.1007/s10608-018-09994-3 
2. Nicol, A., Mak, A. S., Murray, K., Walker, I., & Buckmaster, D. (2020). The Relationships Between Early Maladaptive Schemas and Youth Mental Health: A Systematic Review. Cognitive Therapy and Research, 44(4), 715–751.  https://doi.org/10.1007/s10608-020-10092-6 
3. Pilkington, P. D., Bishop, A., & Younan, R. (2020). Adverse childhood experiences and early maladaptive schemas in adulthood: A systematic review and meta‐analysis. Clinical Psychology & Psychotherapy. https://doi.org/10.1002/cpp.2533 
4. Rafaeli, E., Bernstein, D.P., Young, J. (2011). Schema Therapy. Distinctive Features. London, UK: Routledge. Taylor & Francis Group.