Ce este responsabilitatea emoțională și cum o transmitem copiilor ?

Cu responsabilitatea emoțională m-am întâlnit cu vreo doi-trei ani înainte de a deveni mamă, atunci când învățam ce este legătura gând-emoție, atunci când învățam să fac distincția dintre un gând rațional și unul irațional.

Nu a fost tocmai ușor să accept faptul că emoțiile pe care le simt se află în responsabilitatea mea, iar provocările rolului de mamă, nu de puține ori, încercau să-mi zdruncine „acceptarea”.

De câte ori nu ni s-a întâmplat, atunci când ne jucăm rolul de părinte, să le spunem copiilor că anumite comportamente de-ale lor ne înfurie. Și eu îmi mai greșesc „replica” în timp ce joc rolul de părinte.

Însă, faptul că am început să mă accept încet-încet ca fiind o mămică care mai face greșeli uneori, mă opresc, recunosc că am greșit și reformulez, punând accent, de această dată pe gândurile mele ce duc la experiențierea furiei.

Astfel că „of, mârâiala asta a ta mă înfurie” este urmat de „STOP! Nu e bine ce am spus! Nu comportamentul tău, copile, mă înfurie, ci gândurile mele („nu mai suport mârâitul acesta al tău când vrei să obții ceva”, „nu trebuie să te mai comporți așa”) referitoare la comportamentul tău îmi determină furia.”

Copilul meu este responsabil pentru comportamentul lui (doar se află în sfera lui de influență, nu?). Eu, în rolul de părinte, sunt responsabilă pentru gândurile mele și pentru emoțiile mele. De asemenea, realizez faptul că năzdrăvăniile lui pot contribui, dar nu pot cauza emoția mea negativă și nici nu-i determină intensitatea.

Mai degrabă decât să dea vina pe lume, pe ceilalți sau pe soartă, îmi doresc ca fetițele mele să învețe să-și asume responsabilitatea pentru emoțiile, gândurile și comportamentele lor.

Educând responsabilitatea emoțională punem prima cărămidă în construirea sănătății mentale

Educarea responsabilității emoționale este o lecție destul de importantă deoarece în momentul în care acceptăm faptul că doar noi suntem responsabili pentru propriile probleme emoționale, care nu descriu decât niște răspunsuri la situațiile negative prin care trecem, doar atunci vom începe încet să ne construim sănătatea mentală (Matweychuck, W et al., 2019).

Filosoful grec, Epictet, a sugerat principiul responsabilității emoționale când spunea că oamenii nu sunt afectați de ceea ce li se întâmplă, ci de modul în care văd sau interpretează ceea ce li se întâmplă.

Cu alte cuvinte, gândurile/ interpretările noastre pe care le construim asupra unei situații joacă un rol important în apariția și intensificarea problemei emoționale (prin problemă emoțională se înțelege orice emoție negativă nesănătoasă: anxietate, depresie, furie, gelozie morbidă ș.a).

Cum altfel? Din moment ce gândurile/ interpetările sunt ale mele și doar ale mele, se află în controlul meu, prin urmare numai eu sunt responsabilă pentru modul în care gândesc, dar și pentru emoțiile pe care le simt.

„Definiția” responsabilității emoționale a lui Epictet nu menționa, însă, ce fel de gânduri sau interpretări duc la experiențierea unor probleme emoționale sau emoții negative nesănătoase. Este vorba despre gândurile rigide, gândurile extreme! Doar ele nasc emoții negative nesănătoase.

Noi suntem responsabili pentru emoțiile negative nesănătoase pe care le simțim, tot noi suntem responsabili și pentru emoțiile pozitive sau emoțiile negative sănătoase pe care le simțim în diferite situații de viață și care rezultă dintr-o gândire flexibilă, non-extremă.

Ne creăm singuri problemele emoționale

Pentru a înțelege mai bine principiul responsabilității emoționale, vă propun un mic experiment (Dryden, 1999):

Pasul 1

Vreau să-ți imaginezi că ai următorul gând rațional: „Îmi doresc să am mereu cu mine 11 lei, dar acest lucru nu trebuie neapărat să se întâmple de fiecare dată. Desigur, ar fi rău dacă nu aș avea 11 lei la mine, dar nu e o catastrofă, nu e sfârșitul lumii dacă nu o să am 11 lei de fiecare dată.”

Cu acest gând în minte, imaginează-ți că te uiți în buzunar și descoperi că ai doar 10 lei.

Cum crezi că te-ai simți dacă ai 10 lei, când îți doreai să ai 11, dar nu trebuia neapărat să îi ai? (e posibil să simți îngrijorare, dezamăgire, nemulțumire, care sunt emoții negative sănătoase, dar nu panică sau anxietate).

Pasul 2

Acum aș vrea să-ți imaginezi că ai un alt gând, de această dată unul irațional: „Trebuie neapărat să am mereu la mine 11 lei. TREBUIE. TREBUIE.TREBUIE.  Ar fi groaznic dacă nu aș avea această sumă la mine mereu.”

Cu acest gând în minte, descoperi că ai în buzunar doar 10 lei.

Ce crezi că ai simți? (e posibil să simți panică/anxietate, care descrie o emoție negativă nesănătoasă).

Observi cum în aceeași situație (situația: descoperi în buzunar 10 lei), gânduri diferite duc la experiențierea unor emoții diferite în intensitate. Gândul rațional duce la experiențierea unei emoții negative sănătoase, iar cel irațional la una negativă nesănătoasă.

Pasul 3

Păstrează în minte gândul irațional de la pasul 2, cu acest gând în minte, descoperi în celălalt buzunar rătăciți alți 2 lei. Acum ai 12 lei, nu 10!

Ce emoție simți? (probabil ai simți o … ușurare).

Pasul 4

Cu cei 12 lei în buzunar și cu același gând de la pasul 2, ți s-ar putea întâmpla ceva și tu din nou să simți panică/anxietate. Oare ce ar putea fi? (e posibil să mai apară un gând: „Dacă pierd cei 2 lei pe care tocmai i-am găsit? Dacă mi-i fură cineva?”, gânduri ce ar duce din nou la experiențierea anxietății).

Concluziile experimentului:

• omul își crează singur problemele emoționale (emoțiile negative nesănătoase) atunci când nu are ce crede că ar trebui neapărat să aibă;
• atunci când are ce crede că ar trebui să aibă, devine vulnerabil pentru că poate pierde oricând acel ceva. 
• soluția: să nu transformăm dorințele/preferințele noastre în „TREBUIE, TREBUIE, TREBUIE … CU NECESITATE”; să lăsăm la o parte dorințele rigide, pentru că doar atunci vom trăi emoții negative sănătoase care, la rândul lor, ne vor motiva să adoptăm comportamente adaptative prin care să atingem ceea ce ne dorim, sau să analizăm obstacolele care ne împiedică în a obține ceea ce ne dorim și să facem ajustările necesare pentru atingerea obiectivelor (Dryden, 2003).

Educăm responsabilitatea emoțională prin modelare și joc

E o lecție destul de greu de înțeles pentru un om mare, nemaivorbind de un copil. E mult mai ușor să dăm vina pe soartă, sau pe celălalt de lângă noi pentru ceea ce simțim, pentru modul în care ne comportăm.

În cazul copilului care nu a atins încă 6 ani, responsabilitatea emoțională poate fi educată prin modelul personal și joc.

Astfel că atunci când observăm că dăm vina pe evenimentele din jur pentru răspunsurile noastre emoționale și comportamentale, trebuie să ne amintim de responsabilitatea emoțională și să o acceptăm.

O altă modalitatea prin care putem s-o educăm este prin „pescuirea” din cântecelele, poveștile pe care le ascultăm sau citim cu ai noștri copii fragmente în care personajele greșesc, legând evenimentele prin care trec de emoțiile pe care le simt, și nu de gânduri.

Vă las mai jos câteva exemple spicuite din cărțile citite în timpul rutinei noastre de lectură:

„Lui (Franklin) îi era frică să se bage în carapacea sa mică și întunecoasă. […] Dar Franklin era sigur că făpturi stranii, creaturi alunecoase și monștri își aveau sălașul în carapacea sa mică și întunecoasă.” (fragment din Franklin și întunericul, de Paulette Bourgeois & Brenda Clark) (se poate observa legătura dintre gândurile broscuței țestoase și emoția de frică)

„Vine melcul supărăt/ Că furnica l-a pișcat/ Și cum vine pâș-pâș-pâș,/ Întâlnește-un cărăbuș./ Strigă melcu-n gura mare:/ -Nu te mai prăji la soare,/ Dă-te-ncolo, nu-mi sta-n drum,/ Că te iau în coarne acum!” (Lumea Copiilor. Versuri, poezii, cântecele) (melcul nu prea este conștient de responsabilitatea emoțională și nici nu are dezvoltate abilitățile de auto-reglare, îl mai și găsește pe săracul cărăbuș asupra căruia aruncă toată furia; să sperăm că acel cărăbuș are internalizată responsabilitatea emoțională și nu va simți vinovăție sau furie pentru comportamentul melcului)

„ – Ce pisică specială! Oare face și ceva deosebit? / Lucrul acesta mă supără foarte tare și le răspund: – Este o pisicuță frumoasă și perfect normală.” (fragment din Coada Katinkăi, de Judith Kerr) (se poate observa cum bătrânica face legătura greșită între situație și emoția intensă pe care o simte; e greșit, pentru că modul în care interpretează situația duce la experiențierea furiei, nu situația în sine)

„ – Mami, eu tot nu pot să adorm. Deloc-deloc-deloc. / – De ce bursuc haiduc?/ – Mami, în capul meu sunt o mie de gânduri. Ba nu, o sută de mii, așa de multe că nici nu le pot număra.” (fragment din Țara de dincolo de gânduri, de Gabriela Șulea) (copilul pare să facă legătura dintre gândurile lui și problema lui cu somnul)

De asemenea, putem încerca să fim atenți la oamenii din jurul nostru și să surprindem conexiunile între gândurile lor pe care le verbalizează și reacțiile emoționale pe care le afișează (Dryden & Neenan, 2006).

Într-o imagine completă, responsabilitatea emoțională presupune, pe de o parte, înțelegerea faptului că emoțiile sunt date de gândurile noastre și, pe de altă parte, circumscrie gradul în care un om își controlează voluntar emoțiile prin abilitățile de auto-reglare (Roberts, 2014).

BIBLIOGRAFIE:

1. Dryden, W. (1999). Teaching REBT’s Specific Principle of Psychological responsibility. In W. Dryden, Rational Emotive Behaviour Therapy. A personal Approach. (pp 32-42). United Kingdom: Winslow Press Limited.
2. Dryden, W. (2003). Rational emotive behaviour therapy: theoretical developments. Hove: Brunner-Routledge. Taylor&Francis Group.
3. Dryden, W., Neenan, M. (2006). Rational Emotive Behaviour Therapy: 100 key points and techniques. London & New York: Routledge Taylor & Francis Group.
4. Matweychuck, W., DiGiuseppe, R., Gulyayeva, O. (2019). A Comparison of REBT with Other Cognitive Behavior Therapies. In M.E. Bernard & W. Dryden (eds.), Advances in REBT. Theory, Practice, Research, Measurment, Prevention and Promotion. (pp 47-75). Switzerland: Springer.
5. Roberts, T. (2014). Emotional Regulation and Responsibility, Ethical Theory and Moral Practice, 18: 487-500. https://doi.org/10.1007/s10677-014-9535-7